Moartea lui Isus de pe crucea de lemn de la Golgota a permis tuturor oamenilor să primească iertare pentru păcatele lor. Această moarte, însă, a fost apogeul vieții în care Isus Și-a luat zilnic crucea – o cruce interioară, metaforică, pe care întreaga lui voie proprie a fost sacrificată și, astfel, păcatul din fire a fost omorât.
Deși crucea de la Golgota a fost sfârșitul vieții fizice a lui Isus aici pe pământ și a adus iertarea păcatelor, ea reprezintă doar începutul pentru un ucenic care are un scop sincer de a ajunge la o viață ca a lui Isus – o viață de biruință totală asupra la tot păcatul pe care l-am moștenit de la cădere.
Scripturile vorbesc, de fapt, despre trei cruci. Vom explica mai jos, pe scurt:
Prina cruce: Crucea de la Golgota. (Luca 23:33-43) Aceasta este crucea fizică pe care Isus a suferit și a murit. Prin credința în lucrarea lui Isus de pe cruce, noi avem pace cu Dumnezeu. Hristos a devenit acum jertfa noastră de ispășire, iar noi putem primi iertare pentru păcatele noastre când ne rugăm și ne pocăim. Prin iertare, noi suntem mântuiți, nu în baza lucrărilor noastre, ci doar prin har.A doua cruce: Răstignirea omului vechi și firea cu poftele și patimile ei. Aceasta este crucea metaforică despre care Pavel scrie în Romani 6:6 și Galateni 5:24. Aceasta este crucea pe care „omul nostru vechi” – gândirea noastră care era de acord cu ceea ce știam că este păcat – este scos din funcțiune, iar firea cu poftele și patimile ei își pierde puterea peste noi. Prin această cruce, noi suntem născuți din nou și devenim ucenici. Are loc o schimbare de inimă și gândire și nu mai înfăptuim faptele firii. (Galateni 5:19-21). Nu mai suntem sclavi ai păcatului, ca să trăim conform firii. (Romani 6:15-23; Romani 8:12) Suntem înviați împreună cu Hristos și L-am primit pe Isus ca Domn în viețile noastre.A treia cruce: Purtarea crucii zilnice și negarea propriei vieți, ca ucenici. (Matei 16:24; Luca 9:23) Și aceasta este o cruce metaforică, pe care Isus a luat-o în fiecare zi, negându-Se pe Sine însuși și alegând să împlinească voia lui Dumnezeu în pofida voii proprii. Isus spune că nimeni nu poate fi ucenicul Lui fără să-și ia crucea zilnic, așa ca El. Când facem aceasta, noi distrugem rădăcina păcatului și terminăm cu acesta, iar în același timp noi continuăm să omorâm alte domenii ale păcatului pe care Duhul Sfânt ni le descoperă și de care înainte nu eram conștienți. Aceasta este viața ascunsă cu Hristos, în Dumnezeu – sfințirea – o mântuire și transformare profundă a întregului nostru om interior. Astfel noi devenim părtași la natura dumnezeiască. (2 Petru 1:4). Aceasta este chemarea de Mireasă.
Semn al „Fiului Omului“, crucea este desigur și semn al creștinului. Ea descoperind iubirea lui Hristos trebuie să reveleze și iubirea noastră ca chemare și răspuns. Este semnul schimbului de iubire între Dumnezeu și noi.
Purtând și numele lui Hristos, creștinul se însemnează cu semnul crucii ca și cu o pecete a lui Hristos, care arată că face parte din trupul Lui, din Biserică.
Și pecetluirea cu acest semn în Biserică începe încă din pruncie. La a opta zi după naștere, când în legea veche se făcea tăierea împrejur, acum preotul merge și binecuvintează pruncul în chipul crucii, rostind asupra lui : „Să se însemneze Doamne lumina feței Tale peste robul Tău acesta… și să se însemneze crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima și în cugetul lui“. La Botez și îndeosebi la ungerea cu Sfântul Mir se însemnează toate simțurile și încheieturile, rostindu-se : „Pecetea darului Sfântului Duh” ; a Sfântului Duh care-L pecetluiește pe Hristos în noi, viața, crucea și învierea Sa.
În chipul crucii preotul binecuvintează credincioșii; cu aceasta începe săvârșirea Sfintelor Taine, sfințește darurile aduse la Altar, ca și apa, holdele, zidirea toată.
I. Sfânta Cruce - semn creştin, distinct şi distinctiv.
Toate religiile lumii, din trecut şi de azi, au avut şi au semne şi simboluri specifice: unele corpuri cereşti (soarele, luna, stelele), altele corpuri şi figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul. În acelaşi timp, suverani şi popoare, armate, instituţii, asociaţii, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, socotite reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca să fie expuse toate la un loc! Deosebit de toate religiile şi celelalte instituţii omeneşti, creştinismul se prezintă în faţa lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar şi cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce. Prin comparaţie, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. De ce? Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască. Părinţii Bisericii ne învaţă că Sfânta Cruce are trei semnificaţii: obiect sfânt, semn de închinare şi cale de urmat, misiune. În pofida faptului că s-a vorbit şi s-a scris enorm despre ea, că ştim, aşadar, foarte multe lucruri, Sfânta Cruce rămâne, în esenţă, o mare taină, sau "uşa tainelor" - cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), aşa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim şi le înţelegem numai prin credinţă. Trebuie să reţinem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului şi înaintea sfinţilor. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe (otpust) se rosteşte: "Hristos - Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu pu-terea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi cu ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască…". Înţelegem, astfel, că Hristos ne mântuieşte şi cu puterea Crucii.
II. Tema catehezei noastre are ca obiectiv prezentarea unei sinteze a învăţăturii ortodoxe despre Sfânta Cruce, cu evidenţierea importanţei pentru mântuirea noastră.
III. Tratarea va parcurge următoarele puncte: cele trei semnificaţii (obiect, semn, cale); locul Crucii în cultul ortodox; rătăcirile neoprotestanţilor.
1.a. Crucea ca obiect. Toate locurile şi obiectele care au intrat în legătură cu viaţa pământească a Mântuitorului au fost consacrate prin harul izvorât asupra lor din Fiinţa Lui Dumnezeiască. Evenimentele deosebite ale vieţii şi activităţii Sale au dat naştere la biserici şi mănăstiri vestite, în locuri ca: Betleem, Iordan, Tabor, Ierusalim, Golgota, Ghetsimani etc. Slujitori ai Bisericii, demnitari politici de bună credinţă şi credincioşi de rând, au preţuit întotdeauna locurile şi obiectele despre care vorbim. Între acestea, grija împărătesei Elena (c. 248-329) pentru descoperirea Crucii de pe Golgota, aprox. în anul 327. Fericită că a găsit Sfânta Cruce, s-a îngrijit de zidirea unei biserici pe acel loc (odată cu alte 17 în Ţara Sfântă!). La sfinţirea bisericii (335), episcopul Macarie a înălţat Crucea Domnului pe Amvon, marcând, astfel, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 sept.). Împărăteasa Elena era trecută la cele veşnice, dar credem că Mântuitorul i-a dăruit şi ei bucuria vederii din ceruri a minunatei privelişti… De atunci, cultul Crucii, ca obiect, s-a dezvoltat uimitor: va străjui toate bisericile creştine şi casele credincioşilor, în anumite zone. Va fi prezentă pe altare, la toate slujbele Bisericii, în casele credincioşilor şi chiar purtată la gât de creştinii evlavioşi. În anumite ţări (Egipt, de ex.), crucea este tatuată pe mâna pruncilor, la Botez, pentru a-i apăra de trecerea forţată la islam. Această practică, admirabilă prin scopul ei, poate fi înţeleasă în anumite locuri, dar în ţara noastră nu este nevoie să fie încurajată. În schimb, bine este ca fiecare creştin să poarte o cruciuliţă la gât, de bun gust, dar ca pe un obiect sacru şi discret, nu ca pe o podoabă oarecare şi nu la un loc cu amulete ori bijuterii extravagante. Tot la capitolul "obiect" intră şi troiţele, de mare frumuseţe pe alocuri, întâlnite pe la răspântii, în curţile bisericilor şi ale oamenilor, în munţi şi pe dealuri etc. Trebuie cultivată şi această tradiţie, cu grija ca troiţele să fie confecţionate cu acelaşi bun gust ca şi celelalte cruci şi cruciuliţe.
1.b. Crucea ca semn de închinare. Însemnarea cu Sfânta Cruce este un gest liturgic cunoscut chiar din vremea Sfinţilor Apostoli, la început într-o formă mai simplă. Iudeii şi păgânii care intrau în creştinism prin Taina Botezului şi a Mirungerii erau însemnaţi/pecetluiţi cruciş pe frunte, cu degetul arătător. Cu timpul, semnul a primit forma de astăzi, folosind toate degetele mâinii drepte: inelarul şi cel mic, lipite de podul palmei (simbolizând faptul că Hristos este Dumnezeu şi Om), iar primele trei degete împreunate (închipuind Sfânta Treime). Rostim "În numele Tatălui" şi ne însemnăm la frunte; "şi al Fiului" şi ne însemnăm la piept; "şi al Sfântului Duh", însemnând, de la dreapta la stânga, cei doi umeri; "Amin" - lăsând mâna jos. Semnul Crucii trebuie făcut corect, fără grabă, cu evlavia cuvenită. Când ne închinăm? În toate împrejurările potrivite: la sfintele slujbe, la rostirea rugăciunilor, la culcare şi când ne sculăm, înainte şi după masă, când trecem pe lângă o biserică sau o troiţă, când suntem ispitiţi sau speriaţi de un duh rău etc. Pe scurt, "la fiecare pas şi la fiecare faptă" - cum spune Tertulian, un scriitor creştin din secolul al III-lea (De corona militis). Este "semnul prin care ne despărţim cei credincioşi de necredincioşi şi ne recunoaştem" (Sf. I. Damaschin, Dogmatica). Întâlnim adesea întrebarea: de ce ortodocşii se închină de la dreapta la stânga şi catolicii invers? Tot pe scurt: sunt tradiţii diferite, datorită schismei. Practic, semnul Crucii se făcea la fel până prin secolul al XIII-lea (vezi explicaţii detaliate la ierom. N. Moulinier, Scurt istoric al Sfintei Cruci, trad. M. Bojin; www.crestinortodox.ro//scurt-istoric-semnului-sfintei-cruci). Fără să criticăm practica romano-catolică, vom respecta, desigur, tradiţia noastră. Detaliile închinării au importanţa lor, fără îndoială, dar mai importantă decât forma este atitudinea închinării/însemnării: cu credinţă, nădejde, evlavie, smerenie etc.
1.c. Crucea - cale/misiune. Acest aspect se leagă de cunoscuta chemare a Mântuitorului: "Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Mc 8, 34). La modul general, ştim că fiecare om este chemat de Dumnezeu pe calea creştină a desăvârşirii. La modul concret, fiecare trebuie să răspundă acestei chemări. "Crucea vieţii" nu înseamnă doar necaz şi suferinţă, ci şi "misiunea vieţii personale", împlinită în familie, la locul de muncă, în lume etc., cu bună credinţă, hărnicie şi conştiinciozitate. Cu sacrificii de tot felul, inclusiv cel suprem, la nevoie, după exemplul desăvârşit al Mântuitorului.
2. Locul Crucii în cultul ortodox este marcat de sărbătorile închinate ei (două "cu ţinere" - cruce roşie: Înălţarea - 14 sept. şi Duminica a III-a din Postul Mare; una cu cruce neagră: Scoaterea Sfintei Cruci - 1 aug.). Marcat, de asemenea, prin faptul că nici o slujbă nu se face fără prezenţa Crucii, ca obiect şi ca semn de închinare, mai ales atunci când se invocă Sfânta Treime, Maica Domnului, sfinţii. Vorbind de "cult", trebuie să-l avem în vedere şi pe cel particular: închinarea şi însemnarea cu Sfânta Cruce, însoţeşte toate rugăciunile creştinului, din pruncie până la mormânt.
Semnul Sfintei Cruci
Știm că semnul sfintei cruci se face astfel: împreunăm primele trei degete ale mâinii drepte, iar celelalte două le lipim de podul palmei; și așa, cu vârful celor trei degete unite ne însemnăm la frunte, la piept, pe umărul drept și pe cel stâng, rostind deodată cu el: în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin; și: când zicem „în numele Tatălui”, ne însemnăm la frunte ; când zicem „și al Fiului“, ne însemnăm la piept; când zicem „și al Sfântului Duh”, ne însemnăm umărul drept și apoi cel stâng, încheind cu „Amin”.
Comments